Amor şi sexualitate - de la libertate la fraudă conjugală

Cărţile de cugetări filosofice au cele mai multe pagini dedicate reflecţiilor asupra iubirii şi… femeii. Încă nu se ştie căreia dintre aceste două noţiuni li s-a dat cele mai multe definiţii din lume, însă cert este că istoria iubirii din toate tipurile contrazice definiţia sărăcăcioasă oferită în DEX: sentiment de afecţiune pentru cineva sau ceva. Ah... nu ştiam!

Înafara cioburilor de oale de acu' 2000 de ani, bijuteriilor, uneltelor şi armelor, istoricii au mai căutat în trecutul omenirii şi maniera diverselor generaţii de a interpreta dragostea. Şi dacă doar între tinerii de azi şi părinţi există diferenţe ca de la cer la pământ... gândiţi-vă câte abordări a suferit relaţia dintre sexe de-a lungul timpului.

La început a fost fără tabuuri

După meticuloase cercetări prin „arhiva” primelor civilizaţii care au cunoscut scrisul, s-a descoperit că acestea nu numai că habar nu aveau de multe tabuuri pe care le avem noi azi, în ceea ce priveşte amorul, dar nici nu făceau mare caz de vitejiile lor în acest domeniu. Măi să fie... şi eu care credeam că era contemporană e cea mai „luminată” în dormitor! Civilizaţii extrem de complexe şi rafinate, considerau sexul ceva mult prea firesc pentru a merita osteneala unor consemnări. Cât despre duioşie, declaraţii de dragoste sau măcar o expresie cât de mică a afecţiunii... nu s-a descoperit aşa ceva. Se pare că anticii le-au păstrat pentru ei. Sexul servea, în primul rând, procreării. Femeia se afla în proprietatea bărbatului şi principala sa calitate trebuia să fie fertilitatea. Dacă „sărea pârleazul” risca pedepse pe care nu aţi dori să le vedeţi puse în practică. Cea mai plăcută era moartea. Dar asta nu le împiedica pe femei să-şi ducă de nas bărbaţii. Lucru atestat istoric.

Lupoaică sau... femeie de „lupanar”?

Instituţia căsătoriei nu epuiza, însă, toate posibilităţile erotice. Alături de amorul binecuvântat de legătura „legalizată” între bărbat şi femeie, coexista şi amorul liber: prostituţia sacră sau doar... prostituţia. Ştiţi că e cea mai veche meserie de pe pământ. În Grecia antică, bordelurile erau privite ca o iniţiativă benefică pentru societate: prostituatele aveau rolul de a dărui plăcere şi asftel, de a înlătura pericolul unor abuzuri asupra femeilor cinstite sau copiilor. Se spune chiar că protejau familia prin prestaţia lor. Prostituţia a fost încuviinţată multe secole mai târziu, chiar în contextul instaurării creştinismului. Cică Sfântul Augustin ar fi spus: „De vei alunga curvia dintr-o obşte, poftele nepotolite vor sminti obştea aceea şi vor strica buna ei rînduială.” Iată şi cel mai vechi argument pentru legalizarea prostituţiei.
Apropo, ştiţi mitul întemeierii Romei? Cu Romulus şi Remus care cică au fost hrăniţi de o lupoaică? Ei bine, istoricii au descoperit o versiune mult mei trivială. Se pare că cei doi micuţi nu au fost hrăniţi de un animal, ci de o femeie pe care bărbaţii cărora li se prostitua o numeau „lupa”. Porecla, potrivit anticilor, asocia prover­biala obscenitate, mirosul şi rapacitatea animalului cu acelea ale prostituatelor. De altfel, „locul de muncă” al acestor femei se numea „lupanar”.
Cât despre scrierile erotice din antichitate, prin comparaţie, opera Sandrei Brown ar părea o stafidă pe lângă o boabă de strugure îmbietoare şi suculentă.
Ce să vă mai povestesc despre erotismul în antichitate... A, da. Nu se face nici o aluzie despre potenţialul erotic al gurii. În schimb, sodomia şi relaţiile homosexuale erau ceva firesc, mai ales în Roma Antică. Toţi bărbaţii „celebrii” ai antichităţii aveau înclinaţii spre aşa ceva.

Cavalerii faţă cu castitatea

După secole de desfrânare, erotismul a început să îmbrace haine lungi şi armuri cavalereşti. Începând de prin secolele XII-XIII, castitatea era la mare căutare. Sentimentele de iubire şi de înfrânare erau cele care înnobilau o relaţie. Femeia nu mai putea fi luată cu una cu două, cavalerul trebuia să aibă multe virtuţi numai pentru a-i smulge numai un sărut nevinovat. Datoria lui era să o adore, să îi aduce necontenit laude, să ducă o luptă acerbă pentru a-i cuceri inima şi mai ales să o iubească numai pe ea. A, şi să fie discret. Dar ultima parte nu era îndeplinită chiar de toţi bărbaţii. Erau destui bărbaţi pentru care „cuceririle” erau un prilej de laudă. La fel ca astăzi.

Erotismul, o fraudă pedepsită cu fierul roşu

Epoca Luminilor a fost nu a fost „luminată” şi în ceea ce priveşte amorul. Erotismul era respins atât de clerici cât şi de medici preocupaţi de acest aspect. Orice tentativă de explorare a sexualităţii era retezată de la rădăcină. Copiii erau aspru supravegheaţi şi în familie şi în şcoală: purtau cămăşi de noapte care erau strânse sub tălpi cu un şiret pentru a evita satisfacerea vreunei curiozităţi „necurate”. Pedepsele pentru căderea în ispită erau crunte, mai ales pentru „sexul slab”: arderea clitorisului cu fierul roşu. Băieţii scăpau

doar cu un bandaj împotriva masturbării. Somităţi ale medicinei au început să emită teorii dintre cele mai năstruşnice cu privire la viaţa sexuală: orice inovaţie de alcov care nu duce la procreere este degradantă şi nesănătoasă, sexul după menopauză este o sleire de puteri inutilă şi demnă de dipreţ, raportul sexual după 60 de ani este interzis. Tot ce încălca prescripiţiile medicului se numea „fraudă conjugală”. „Nevoia de apropiere trupească sau criza procreatoare, care se repetă la bărbat din patru în patru zile, apare la femeie din trei în trei săptămîni. Astfel, cât de primejdioase sînt „fraudele conjugale", întrucît orice soţie cinstită este o virtuală libidinoasă, este datoria bărbatului să împiedice această metamorfoză funestă ferindu-se să o provoace prin stimulări excesive şi periculoase”, spune doctorul Louis Fiaux, în 1880. Multă vreme după descoperirea spermatozoidului şi au dăinuit tot felul de teorii care de care mai bizare cu privire la satisfacerea sau iniţiativa sexuală a femeii (care de obicei, erau negate). Cea mai interesantă abordare era aceea că bărbatul are misiunea de de „a-şi feri partenera de o prea mare voluptate venerică; altfel, el riscă să dezlănţuie „furiile uterine", forţele telurice ce sălăşluiesc în femeia normală, dar care răbufnesc în cazul nimfomanelor şi al istericelor”. Referitor la virginitate, s-a emis „teoria impregnării”, conform căreia femeia ar păstra „amprenta spermatică” a primului ei partener.

De la văduvie la cel mai sexi look

Văduvele au fost întotdeauna subiectul unor exigenţe sociale stringente, în ceea ce priveşte atitudinea şi vestimentaţia. Dar după ce s-a abolit pedeapsa cu lapidarea pentru „desfrânare”, veşmintele cernite au evoluat încet, încet în... little black dress
Pe vremuri, hainele negre purtau stigmatul solemnităţii şi aveau o conotaţie severă. Bonetă neagră, mănuşi negre, văl negru: acestea erau exigenţele vestimentare ale femeilor cumsecade. Dar, ca orice clişeu, această chestiune trebuia să fie reexaminată. Simbolul respectului pentru cei decedaţi, sobrietatea au dat, în timp, un nou sens eleganţei, aspectului sofisticat... exprimării sexualităţii. Negrul a fost dintotdeauna asociat şi cu forţele malefice. După ce femeile au încetat să mai creadă în personajul pozitiv din basmele populare şi s-au lămurit că n-o să vină niciun Făt-Frumos să le ducă departe şi să le facă fericite, s-au erijat în... vrăjitoarea cea rea. Sau în pisica neagră. Sau în vampa dotată cu echipament complet sado-maso. Sau în mai ştiu eu ce întruchipare a răului, şireteniei şi ispitei periculoase. Cert este că veşmintele negre, apanajul văduvelor, au scos la iveală ipostaze nebănuite ale feminităţii şi nici măcar simbolul contrar celui funerar, adică roşul, nu a ieşit triumfător în bătălia „cea mai potrivită culoare pentru un look sexi”.